Consiliul Local al municipiului Roman, Societatea Culturală “Clepsidra” – Roman, Colegiul Naţional “Roman-Vodă” şi Asociaţia Culturală Pro-Basarabia şi Bucovina – filiala “Ion Vătămanu” Roman, organizează cu prilejul “Zilelor Romanului, 26-30 martie 2010″, simpozionul “Unitate şi identitate romaşcană – Basarabia şi Bucovina Străvechi teritorii româneşti”. Acesta va avea loc vineri, 26 martie 2010, la ora 13, în sala de festivităţi a Colegiului Naţional “Roman-Vodă”.

Strigăt, groază, sânge, luptă, moarte, suferinţă, victorie, libertate…
Revoluţia din decembrie 1989…
Dincolo de toate controversele legate de aceasta, dincolo de multele întrebări rămase fără răspuns, mi-am propus sa scriu despre revoluţie, exclusiv din prisma mea..

Ca şi copil născut la 3 ani după 1989, încep să înţeleg abia acum acele evenimente. Şi găsindu-mă într-o stare profundă de şoc, mă simt parcă vinovată din pricina şansei extraordinare de a mă naşte în libertate şi de asemenea îmi reproşez indiferenţa cu care am privit revoluţia în tot acest timp. Îmi permit să scriu aceste rânduri în numele întregii mele generaţii, pentru care evenimentele de la 1989 sunt doar pagini din manuale. Superficiali cum suntem, uităm adesea că fiecare dintre noi este un pion ce influenţează cursul istoriei. Că noi suntem cei spre care vor privi generaţiile ce vin. Şi oare vom avea parte de aceeaşi admiraţie pe care noi o avem faţă de cei care au fost înaintea noastră?
Mă pun o clipă în locul studenţilor revoluţionari de atunci. Şi mă întreb dacă aş fi fost şi eu acolo în stradă strigând cu toată puterea, chiar cu preţul vieţii libertate. Sau aş fi lăsat ca alţii să lupte şi pentru mine ascunzându-mă în propria-mi laşitate?

„Şi atunci s-a tras…în oameni, femei, bărbaţi copii, nu conta. Erau copii cam aşa ca tine… tineri… Da, aşa a fost. Tu nu ştii…”

Astfel rămân părinţii noştri cu privirea pierdută în mister şi cu un uşor zâmbet pe chip când vorbesc despre revoluţie. Iar noi ne simţim atât de mici în neputinţa noastră de a înţelege. Şi pentru ce toată această luptă? Pentru ce au pornit revolta oamenii chiar dacă erau conştienţi că există posibilitatea de a nu avea când să se bucure de ceea ce doreau atât de mult să obţină? Aparent, motivul a fost protejarea pastorului reformat Laszlo Tökes, iar apoi solidaritatea cu cei ce au avut curajul sa zică stop îngrădirii şi abuzului. Pentru a apăra… creându-se o unitate pe care greu am putea-o întâlni în zilele de astăzi.

„Şi Doamne, pentru cine se moare în zadar?”

Pentru mine este inexplicabil contrastul dintre omul de atunci şi omul de acum. Aceşti martiri ai revoluţiei s-au jertfit pentru a ne reda idealurile de libertate, idealurile spirituale pe care ei le aveau atunci, însă nu şi le puteau exprima. Şi ce a făcut omul de azi cu aceste idealuri? Observăm o degradare acută a tuturor valorilor morale. Astăzi când avem această libertate după care s-a tânjit atât de mult, o folosim adesea doar în sensul negativ; lucru pe care noi, această nouă generaţie, cei care suntem consideraţi viitorul României, noi ar trebui să-l îndreptăm treptat, de dragul tuturor acelora care nu mai sunt, de dragul părinţilor care încă îşi plâng copiii, de dragul copiilor care au crescut fără părinţi, privind plini de resentimente la toţi cei din jur ce păreau atât de nepăsători. Strigătele lor încă îmi răsună în suflet, la fel ca şi zgomotul gloanţelor ce doborau oamenii înroşind oraşele României. Un haos de nedescris în care românii au tras în români, haos ce s-a terminat până la urma cu acei eroi rămaşi încă în viaţă, arătând cu ochii înlăcrimaţi semnul victoriei. Aceste imagini sunt de-a dreptul cutremurătoare şi desigur construiesc nişte amintiri de neşters pentru cei ce au trăit zilele revoluţiei.

De asemenea, extrem de emoţionant pentru mine a fost momentul în care, la 18 decembrie, în Timişoara, studenţii au ajuns la Catedrala Ortodoxă intonând cântecul interzis „Deşteaptă-te, române!”, imnul nostru naţional de astăzi. Este extraordinară mândria cu care se cânta acest imn al nostru, acel patriotism desăvârşit. Şi nu pot să mă abţin în a face din nou o comparaţie cu zilele noastre în care acordăm atât de puţină importanţă acestui cântec. Câţi dintre noi mai găsim în el acel suflu solemn, acea dragoste de ţară şi acea fraternitate care este descrisă în acest imn?

1104 morţi şi mii de răniţi ne-au dat şi încă ne dau un exemplu extraordinar de patriotism ce ar trebui încă practicat, deşi liderii politici, prin faptele lor nu ne încurajează în a o face. Ar trebui practicat în numele sângelui ce ne curge prin vene, acelaşi sânge pe care cei de înainte l-au vărsat tocmai pentru a face din România un loc mai bun. Prea multă lume a uitat deja. Prea repede, prea uşor, martirii libertăţii au ieşit din vieţile noastre pentru a intra în ceaţa istoriei. Ne considerăm importanţi, puternici, atotcunoscători şi, totuşi, suntem atât de mici, de laşi, de insignifianţi. Tocmai de aceea în fiecare decembrie e timpul să ne gândim, măcar o clipă, la cei ce nu mai sunt. Deoarece adevăraţii eroi nu mor niciodată!

În vremea în care tot mai mulţi dintre noi visăm la o viaţă mai bună în alte ţări, vin cu un îndemn de a ne reaminti ceea ce revoluţionarii au strigat cu atât entuziasm : noi suntem poporul. Fii ai acestei Românii, ce ar trebui să fie în continuare protejată de către noi. Ciclicitatea iminentă a istoriei ar trebui să ne înspăimânte şi să ne facă să conştientizăm că noi suntem cei ce pregătim realitatea generaţiilor viitoare. Şi din nou spun, ar trebui ca toate acestea să aibă ca rezultat un efort comun de schimbare a mentalităţilor egoiste şi de regăsire a principiilor morale de care ar trebui să dăm dovadă.

În orice caz, până când acest lucru se va împlini, noi, copii ai revoluţiei ce am avut sublimul dar de a ne naşte in libertate ne plecam cu umilinţă si respect capetele in memoria celor pentru care titlul de erou este prea puţin; si le dăruim în schimb adânca noastră recunoştinţă. Şi pentru că nu vreau să închei într-un mod idealistic menţionez din nou evidenta degradare a spiritului moral civic, patriotic din jurul nostru. Rămânând la fel de tulburata ca atunci când am început să scriu articolul, asociez in minte imaginea oamenilor si faptele lor de atunci, cu cea de astăzi, şi, inevitabil, mă întreb cu teama: Doamne, ce-a mai rămas, de fapt, din oameni ?…

Alexandra

După o domnie de 47 de ani, Ştefan cel Mare a închis ochii la 2 iulie 1504, adică acum 505 ani. Ultimii ani au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei a zidit 44 mănăstiri şi biserici, conform tradiţiei, după fiecare luptă o biserică.

În cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptând de la egal cu vecini mult mai puternici, Ştefan cel Mare a reuşit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale. Din nefericire, mărimea redusă a populaţiei şi resursele limitate au făcut ca, o dată cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe şi greu de manufacturat) Moldova să nu mai poată ţine pasul cu vecinii mult mai bogaţi.

În perioada 13-15 iunie 1990, forţele de ordine, susţinute de mineri, au intervenit în forţă împotriva protestatarilor din Piaţa Universităţii şi a populaţiei civile. În dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, pe la ora 3-4 am, forţele de ordine au distrus corturile celor aflaţi în Piaţă şi au făcut arestări. Cordoanele de trupe antitero au fost rupte de manifestanţi. În jurul orei 9, mai multe grupuri de muncitori de la IMGB au sosit în Piaţa Universităţii scandând lozincile: “IMGB face ordine!” şi “Moarte intelectualilor!”, “Noi muncim, nu gândim!”.

Citeste continuarea »

Ramses al IV-lea a fost al treilea faraon al celei de-a douazecea dinastii a Noului Regat al Egiptului Antic. A fost al cincilea fiu al lui Ramses al III-lea si a fost investit drept print la varsta de 22 de ani. Ca urmas al tatalui sau, a initiat un proiect amplu de constructie, dubland numarul grupelor de muncitori, ce lucrau la Deir el-Medina si a construit un obelisc. De asemenea, a realizat expeditii la minele de turcoaz din Peninsula Sinai. Cele mai importante document care au supravietuit din timpul vietii faraonului au fost Papirusul Harris I, care vorbeste despre viata tatalui lui Ramses al IV-lea, si Papirusul Turin, ce reprezinta cea mai veche harta geologica cunoscuta.

Dupa o domnie scurta, de 6 ani si jumatate, Ramses al IV-lea a murit si a fost ingropat in Valea Regilor. Un tur virtual al mormantului sau, puteti vedea aici.